Din vol. Octavian Păun, Literatura română pentru bacalauret, Grafoart, Bucureşti
T. Arghezi, Niciodata toamna, canta Tudor Gheorghe
Morgenstimmung Peer Gynt Suite Nr. 1 Edvard Grieg
de Tudor Arghezi
– poezie, dragoste şi religiozitate –
Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine
Într-o dup-amiază, când
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să ştiu că te aud cântând.
Cântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca lavandă sonoră. Iată
Au sărit zăvoarele,
Şi mânăstirea mi-a rămas descuiată.
Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul, şi degetul cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape –
Şi-ntreaga ta făptură, aproape.
Cu tunetul se prăbuşiră şi norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele… Mi-s
Şubrede bârnele, ca foile florii.
De ce-ai cântat ? De ce te-am auzit ?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos –
Nedespărţit – în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu veneai din vieţi, eu veneam din morţi.
Poezia face
parte din volumul Cuvinte potrivite
(1927), fiind publicată, mai întâi, în
revista Lumea. Bazar săptămânal din 9
mai 1926, cu subtitlul: Grieg –
numele compozitorului norvegian (Edward Grieg), autor al muzicii pentru poemul
dramatic Peer Gynt (autor dramatic:
Henrik Ibsen, norvegian şi el), poem în care Mörgenstimmung este titlul uneia dintre părţi.
Termenul‑titlu,
german (din Mörgen, „dimineaţă”, şi Stimmung, „dispoziţie, stare
sufletească”), care se poate traduce prin „dispoziţie matinală” sau, la
figurat, „dispoziţie, stare de spirit aurorală”, actualizează în contextul
poeziei sensurile figurate: buna‑trezire, elanul zorilor, al luminii matinale a
iubirii, a unui nou şi bogat început.
Poemul
evocă instaurarea iubirii printr‑un proces de „atracţie involuntară către o persoană
şi acceptarea voluntară a acestei atracţii” (Octavio Paz, Dubla flacără. Dragoste şi erotism). Este aici o adevărată
reprezentaţie dramatică şi simbolică a modului în care se desfăşoară „lupta” şi
se instaurează pacea, armonia dragostei. Întregul poem evocă rezistenţa fiinţei
la dragoste, zăvorârea sufletului, ca o chilie de mănăstire, metaforă ce indică
şi sensul orientării căutării sale fundamentale: căutarea lui Dumnezeu. Poetul,
care şi‑a proiectat în Dumnezeu propriul vis, Fiinţa cu care să comunice, care
să‑i întemeieze existenţa, întreţine şi aici speranţa confirmării prin simţuri
a ceea ce caută. Lirica argheziană este lirică a adoraţiei, prezentă nu numai
în Psalmi, ci şi în lirica erotică. Între cele două mari teme, chiar în Cuvinte potrivite, puntea de legătură
este Psalmul cel de taină (un fel de Cântare a cântărilor), unde nu doar
limbajul, ci şi motivele sunt aceleaşi cu ale adoraţiei lui Dumnezeu, precum
cel al „răspândirii” fiinţei adorate în propria fiinţă sau cel al căutării:
O,
tu aceea de‑altădată, /ce te‑ai pierdut din drumul lumii ! /Care mi‑ai pus pe
suflet fruntea /şi‑ai luat într‑însul locul mumii, /Femeie răspândită‑n mine /ca
o mireasmă‑ntr‑o pădure, /Scrisă‑n visare ca o slovă, /înfiptă‑n trunchiul
meu: săcure. /Tu ce mi‑ai prins de cântec viaţa /cu braţe strânse de grumaji
/Şi m‑ai pornit ca să mi‑o caut /la tine‑n palme ţi‑n obraji. /Pe care te‑am
purtat brăţară /la mâna casnică‑a gândirii. /Cu care‑am năzuit alături /să
leagăn pruncul omenirii. /Pur trandafir, bătut în cuie /de diamant, pe crucea
mea /Şi care‑n fiece mişcare /pierzi cu‑o petală câte‑o stea. /Cămin al
dorurilor mele, /fântâna setii‑nvierşunate.
Poetul
îndumnezeieşte fiinţa iubită, viziunea panteistă, a risipirii lui Dumnezeu în
lume, trece asupra iubitei:
M‑am
apărat zadarnic şi mă strecor din luptă / În umbra lunii albe, cu lancea naltă
ruptă. / Pusei pământ şi ape, zăgaze între noi, / Şi suntem, pretutindeni,
alături, amândoi. / Te întâlnesc pe toată poteca‑n aşteptare, / Necontenita
mută a mea însoţitoare. (Cântare)
Este
evidentă aici şi răzvrătirea întâlnită în psalmi, cu deosebirea că, de data
aceasta ia forma luptei împotriva tentaţiei adorării femeii, dar după ce este
cucerit, femeia este percepută în tot ce înconjoară şi străluceşte, asemenea
lui Dumnezeu. Lirica iubirii argheziene nu este străină de lirica liturgică a
adorării Fecioarei (M. Scarlat):
Amestecată‑n
totul ca umbra şi ca gândul, / Te poartă‑n ea lumina şi te‑a crescut pământul.
/ În fiecare sunet tăcerea ta se‑aude, / În vijelii, în rugă, în pas şi‑n
alăute. / Ce sufăr mi se pare că‑ţi este de durere, / De faţă‑n tot ce naşte,
de faţă‑n tot ce piere, / Apropiată mie şi totuş depărtată, / Logodnică de‑a pururi, soţie niciodată.
(Cântare)
Mörgenstimmung se înscrie pe deplin în aceste
cadre ale liricii de dragoste argheziene. Îndrăgostirea se produce pe
neaşteptate, fără ştirea şi împotriva voinţei bărbatului, fapt subliniat prin
determinările negative, („fără să ştiu”, „poate că nu ar fi fost nimic”),
condiţionale („Dacă nu intra să sape...”), sau interogative (De ce‑ai cântat?
De ce te‑am auzit?). Evenimentul se petrece într‑un moment simbolic, „într‑o
după‑amiază” – deci în contrast cu ideea din titlu –, de fast echilibru şi pace
interioară, când sufletul se deschide spontan spre lumină, fără să ştie că,
primind în chilia sufletului său vântul, mesager simbolic al transcendentului,
se deschide unui cântec nou, tainic, ca de sirenă, la început neauzit. Efectul
este impresionant prin dezechilibrul şi dezordinea produsă: asemeni unui parfum
muzical („lavandă sonoră”) cântecul se strecoară pretutindeni, în sertare, cutii, covoare şi face să sară zăvoarele, lăsând „mănăstirea... descuiată”. Cu el (cântecul‑parfum) pătrunde şi
fiinţa iubită, evocată, mai întâi, prin metafora (metonimică) a „degetului mic”, un fel de baghetă magică
a cărei delicată şi gingaşă scormonire (apăsare) face să cânte mierlele (ale sufletului, desigur),
amplificând cântarea. Armonia, abia auzită iniţial, devine tunet, cutremur
ceresc, răscolitor, prin apariţia făpturii întregi a iubitei: norii se
prăbuşesc, se‑ntunecă seninul amiezii începutului, clădirea sufletului se
şubrezeşte, bârnele se fac fragede, moi „ca
foile florii”.
Dar vijelia
aduce un nou început: încăperea sufletului se lărgeşte, se adânceşte şi se
înalţă, devine încăpere a universului, în care se arată mesagerii cerului, ai
absolutului – care sunt cocorii, şi o
nouă viaţă, ca de „pom cu roadă bună”,
simbolizată de frunzele după care
tânjea psalmistul în Tare sun singur,
Doamne... şi de albinele, care să
culeagă nectarele de dulceaţă... Prefacerea este totală şi rezistenţei îi ia
locul adoraţia. Iubirea este echivalată metaforic cu „dumicarea”, cu mărunţirea
şi asimilarea definitivă a fiinţei iubite în substanţa inefabilă a propriei
fiinţe, o adevărată cuminecare. Este în această asimilare sensul unei mutaţii
ontologice, a contopirii sinelui propriu cu sinele celuilalt, o depăşire a
separării dureroase dintre bărbat şi femeie, dintre spirit şi sensibilitate.
Întâlnirea reprezintă unirea dintre cei doi poli, verticali(zanţi) ai
cosmosului, dintre „sus” (cerul, focul, soarele, principiul masculin, eternul
lipsit de atributele vieţii: „eu veneam
din morţi”) şi „jos” (pământul, apele, luna, principiul feminin, viaţa: „Tu soseai din vieţi”). Verbele veneam, soseai implică aventura căutării
şi a cunoaşterii. Sus, în bolţi (ale fostei/actualei mănăstiri), îi apare acum
iubita; este locul lui Dumnezeu, al Pantocratorului.
Compoziţional
şi stilistic, se remarcă formula de monolog adresat, adoptată chiar de la
început („Tu ţi‑ai strecurat cântecul în
mine...”), ritmul divers, versurile de lungimi diferite, într‑un sistem
care combină într‑un mod foarte divers, ingenios, rimele masculine (închise, în
consoană) cu cele feminine (deschise, în vocală). Rima este predominant încrucişată,
cu excepţia ultimelor două versuri din strofa a treia (centrală): clape/ aproape. Este în spiritul poeziei
moderniste bogăţia şi îndrăzneala metaforică, simbolică şi imagistică: bârnele
(metaforă) sunt comparate cu foile florii,
cântecul sapă etc.
Atrage
atenţia şi gruparea versurilor în 5 strofe de câte 5 versuri. Sumă a primului
număr par şi a primului număr impar, sau mijlocul primelor 9 numere, 5 este
semn simbolic al unirii, număr nupţial, după pitagoricieni; număr al centrului, al armoniei şi echilibrului; cifra
hierogamiilor, însoţirea principiului masculin, ceresc (3) cu cel feminin, pământesc
(2).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu