La Oglinda
Noi vrem pământ
Duşmancele
Cantec
Din vol. Octavian Păun, Literatura română prntru bacalaureat, Grafoart, Bucureşti:
M Â
N I O A S Ă
de G. Coşbuc
Am să merg mai înspre seară
Prin dumbrăvi, ca mai demult,
În privighetori să-mi pară
Glasul Linei că-l ascult.
Mai ştiu eu ce-aş vrea s-ascult !
Că-n zori Lina sta-n portiţă,
Sălta-n vânt a ei altiţă,
Vântul îi sălta-n cosiţă
Şi-i făcea floare-n obraz:
Eu mergeam la plug în laz,
Şi, când trec, Lina s-ascunde,
Parcă nici nu m-a văzut.
Îi vorbesc, şi nu-mi răspunde,
Nu-mi răspunde !
Şi-o întreb, şi nu-mi răspunde !
Şi mă mir – ce i-am făcut !
Vreau d-aici să rump o floare!
Ochii unui înger scump
Au albastrul de cicoare,
Şi cicoare vreau să rump –
Mai ştiu eu ce-aş vrea să rump !
Că-n amiazi venind pe vale,
Întâlnii pe Lina-n cale:
Fragi i-am dat, ea mi-a zis: – Na-le !
Ţi-am cerut eu ţie fragi ?”
Ochii ei frumoşi şi dragi
Priveau tot spre poala rochii,
S-a pus Lina pe tăcut,
Şi vedeam că-i umblă ochii,
Umblă ochii
Ca la şerpi îi umblă ochii,
Şi mă mir – ce i-am făcut !
Să-mi pun capul pentru-o Lină,
Să mă fac un om pribag !
Ieşi din neguri, lună plină,
Să mă vezi la Lina-n prag –
Mai ştiu eu ce-aştept în prag !
Alte dăţi suna zăvorul;
Lina pe furiş, ca dorul,
Păşea-n degete pridvorul
Şi la mine-n prag venea,
Mamă-sa cât ce-adormea.
Azi ard hainele pe mine,
Mi-e greu capul ca de lut,
Stau în prag – şi ea nu vine,
Nu mai vine !
E târziu şi nu mai vine...
Şi mă mir – ce i-am făcut !?
Romantismul minor, poet al ţărănimii, lirica
obiectivă.
O mică‑mare
capodoperă a lirismului obiectiv, coşbucian, este Mânioasă[1],
publicată în Tribuna lui Slavici, din
Sibiu, în martie/aprilie 1889, iar ulterior în volumul său de debut Balade şi idile din 1893. Iniţial,
poezia avea 4 strofe, poetul renunţând la strofa a IV‑a în varianta inclusă în
volum.
Retorica iubirii, retorica supărării, retorica
neliniştii
Deşi se
intitulează Mânioasă, cu trimitere la
fata supărată, poezia este un monolog autoadresat, în care un flăcău
îndrăgostit este abătut, încercând să înţeleagă ce are Lina, cu ce a supărat‑o
de nu îi mai dă nicio atenţie. Cu toată supărarea lui, îndrăgostitul conturează
un portret ideal al iubitei.
În prima
strofă se enunţă intenţia de a merge „mai înspre seară” – motiv tipic romantic
– să colinde prin dumbrăvi, să regăsească, precum altădată, glasul Linei în cel
al privighetorilor, şi evocă imaginea Linei în zori, întâmpinându‑l la portiţă,
când el mergea la plug, în contrast cu fuga ei actuală, aparent lipsită de
orice motiv. Cadrul meditaţiei‑interogative este natura – flăcăul, la amiază,
rupe o floare de cicoare, al cărei albastru aminteşte ochii Linei, amintindu‑şi
de o amiază când i‑a oferit fetei fragi, iar ea i‑a refuzat, tăcând şi
plecându-şi, supărată şi sfioasă, ochii. Ultima strofă evocă înnoptarea şi pe
flăcăul disperat, gata să‑şi ia lumea‑n cap sau să‑şi facă seama, cu gândul la
serile de altădată, când Lina poposea la el în prag.
Natura
este, pentru tânărul îndrăgostit, oglinda fiinţei iubite. Imaginile din care
este alcătuit acest portret, distribuite în primele două strofe, sunt vizuale
şi auditive: glasul Linei este glas de privighetori, obrazul îi este înflorit
de vântul care-i joacă în cosiţă, ochii‑i sunt albaştri ca cicoarea, ageri,
vii, şireţi ca ai şerpilor. Este, de fapt, un portret restrâns la câteva
detalii, stilizat în manieră populară, cu excepţia, poate, a metaforei
indirecte „înger scump”, care ar putea fi considerată originală dacă n‑ar
aminti de bizantinismul stilizărilor folclorice, adică de canoanele
portretizării de tip popular. Originalitatea poetului constă, ca la Creangă, în
talentul cu care mânuieşte un material eminamente folcloric într‑o operă
profund originală.
Originală
este şi dramatizarea sentimentelor contrare ale îndrăgostitului, care trăieşte
acut disperarea de a nu înţelege cauza supărării fetei, pesemne un simplu joc,
o simplă punere la încercare a dragostei lui, sau poate o consecinţă a lipsei
lui de îndrăzneală, sugerată de amintirea scenei în care oferea fragi, „pe
vale”, fata refuzându‑l mirată că el îi dă ceea ea n‑a cerut, fără să spună ce
ar fi trebuit să îi ofere, sau ce voia să ceară. Numai ochii, care‑i umblă‑n
cap „ca la şerpi”, deşi privesc spre poale, adică deopotrivă sfioşi şi
îndrăzneţi, par să exprime adevărata dorinţă a ei, pe care flăcăul, timid şi
naiv, nu o descifrează. Şi pentru că el nu înţelege, fata se supără amarnic şi
îl pedepseşte. Iar el îşi frământă sufletul ziua şi noaptea – acum întunecată, cu Luna ascunsă printre
neguri: Ce‑are Lina !? Dar şi aceasta este doar o sugestie a textului, care
rămâne enigmatic, ca şi enigma dragostei.
Strofa
eliminată, a patra, care conţinea şi termenul din titlu, de trei ori, în final
(”Şi azi Lina‑i mânioasă/ Mânioasă,/ Ea chiar azi e mânioasă...), deşi aducea câteva detalii
care lărgeau perspectiva dramei îndrăgostitului şi ofereau o pseudo‑explicare a
mâniei, a supărării fetei: poate că l‑a văzut stând de vorbă cu altă fată,
poate că iubeşte pe un altul?!, nu adâncea cu nimic perspectiva, sensul. Poezia
nu a pierdut nimic prin această eliminare, ci, dimpotrivă, a câştigat un plus
de ambiguitate, sporind enigma. Justificarea termenului din titlu nu are nevoie
de prezenţa obligatorie a termenului în text.
Îndrăgostiţii
din poem, asemenea celor din majoritatea poemelor de acest gen din poezia lui
Coşbuc, nu numai că nu sunt individualităţi bine precizate, subiectivitatea nu
este nici a unor asemenea „personaje”, nici a autorului, ci a unor tipuri
generice, universal‑ţărăneşti, vocea lirică fiind a oricărui tânăr îndrăgostit,
aici într‑un cadru şi o atmosferă idilică, tipică, patriarhală, ţărănească.
Dar, cum scrie N. Manolescu, „Este un fel de poezie a interpretării, un „lirism al rolului” [...] izvorât din
plăcerea actoricească a obiectivării. Substituţia, travestirea şi simularea îl
ascund cu adevărat [pe poet] într‑un personaj tipic, în slujba căruia se pune,
care‑l joacă, nu se dezvăluie pe sine, ci imită pe alţii. Plăcerea lui este de
a locui în suflete străine, ca un actor” (Poezia
ca teatru, în Teme, 3, 1968).
Sunt
remarcabile virtuozităţile tehnice ale acestei poezii: ritmul, simetriile,
refrenul, surprizele prozodice. Strofele sunt inegale, prima are 14, iar
celelalte câte 16 versuri, ceea ce atrage după sine o mică diferenţă a
tipurilor de rime. Ritmul este de cântec popular, trohaic, în versuri care
alternează măsura de 7‑8 silabe (specifică versului popular), alternând,
identic în cele trei strofe, rima încrucişată (primele 4 versuri) cu rima
pereche, sau monorima, dar rupând simetriile, provocând mereu câte o surpriză,
adevărate „glume muzicale”, în ultimele patru versuri din fiecare strofă, în
care antepenultimul vers este o reluare a celei de‑a doua jumătăţi a versului
anterior, repetat şi în finalul versului
următor, penultim: „Şi vedeam că‑i umblă
ochii,/ Umblă ochii/ Ca la şerpi,
îi umblă ochii...”, cu o mică
diferenţă în finalul primei strofe. Aceste repetiţii în versuri alăturate, au,
în mod paradoxal, pe lângă efectul de „glumă” muzicală, rolul de a susţine
apăsarea, zbaterea, neliniştea, mirarea, surpriza, efect care nu ar fi fost aşa
de accentuat dacă repetiţiile erau plasate la distanţă. La aceste „refrene”
distincte ale fiecărei strofe se adaugă, în finalul fiecărei strofe, un altul,
laitmotivul întregii poezii: „Şi mă mir
ce i‑am făcut!”.
În strofa a treia, numele fetei intră într‑un joc al aliteraţiei cu cel
al astrului nopţii: Lină, Lună, cu
efect muzical prin repetarea unui sunet sau al unui grup de sunete.
Lină capătă o
valoare metaforică, semnificant general pentru „fată”, „iubită”: „Să‑mi pun
capul pentru‑o Lină...”
Mai remarcăm: metafora rară, de tip metonimie – „în privighetori”, care se referă la cântecul
privighetorilor; comparaţia nu este nici ea des folosită, dar este una de
efect: „capul ca de lut”; forma regională, laz,
pentru „ogor, păşune, loc despădurit”; forma arhaică rump, întâlnită şi la Eminescu.
Fiecare strofă conţine un reflex al ritmurilor vieţii ţărăneşti:
imaginea Linei care priveşte de la portiţă flăcăul plecat devreme la plug,
Lina, la amiază, umblând pe vale, după treburi, desigur, şi Lina petrecând
noaptea în pragul iubitului, după ce mama s‑a culcat. Motivul nopţii şi al
lunii nu mai apare atât de accentuat romantic ca la Eminescu, deşi nu lipseşte
nici aici asocierea feeriei nopţii luminate de lună cu idila, luna fiind
ascunsă după neguri, aşa cum înnegurat este sufletul îndrăgostitului, şi
invocată să răsară şi să‑i lumineze visul de fericire, care este acela de a‑l
vedea din nou „cu Lina‑n prag”.
Deşi elegiacă, nota dominantă a poeziei este idilică, adică de fericire
erotică într‑un cadru rustic, patriarhal.
[1] Pentru
introducere, vezi şi primele două aliniate din propunerea de interpretare la Nu te‑ai priceput.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu