PROGRAMA DE BACALAUREAT LIMBA SI LIT.ROMANA_edu.ro

PATUL LUI PROCUST, de C. Petrescu - comentariu si caracterizare personaje de O. Paun

PATUL LUI PROCUST

– roman modernist, subiectiv –

drama intelectualului superior

de Camil Petrescu

va urma la anul 

(..................)

Caracterizarea personajelor

Personajele sunt caracterizate printr-o modalitate inedită, ele fiind văzute din mai multe perspective, ca într-un sistem de oglinzi paralele. Deşi relativizate de jocul perspectivelor, personajele se constituie antitetic, împletindu-şi destinele: doamna T şi Emilia, Fred şi Ladima. Această tehnică narativă modifică parţial conceptul de personaj, care nu mai este un tip literar definit din exterior, ci unul care se autoconstituie prin mărturisire, sau care este reflectat în conştiinţa celorlalţi. Personajele sunt nişte singuratici, nişte izolaţi, nişte frustraţi ce izbândesc prin vanitatea eului. Fiinţe contemplative, ele se înfruntă cu propriile patimi şi idealuri.

Doamna T. este femeia iubită de toţi bărbaţii. Trăirile ei sunt autentice, iar ea este unică prin feminitate. Este frumoasă şi simplă. Spune despre ea că ii place lumina, apoi pământul, cartea, rochia, fructele, zăpada, tot ce e neprefăcut, nealterat, de unde reiese că este o fire deschisă, optimistă, caldă, echilibrată, realistă, intelectuală, feminină, cochetă, naturală, pură, inocentă. Trăieşte iubirea ca vanitate – are o scurtă relaţie cu D., în tren e fericită că primeşte un buchet de flori; dar şi ca umilinţă – în iubirea ei pentru Fred trece prin toate formele acesteia: refuzul politicos sau violent, uitarea, jignirea grosolană.

Funcţia personajului Emilia (Răchitaru) a fost precizată de la început de Eugen Lovinescu, care considera că în centrul romanului se află această vulgară actriţă, reflectată contradictoriu în două conştiinţe diferite. „Obrazul” şi „masca” platitudinii desăvârşite, Emilia este tipul de personaj fix, imobil, care întruchipează curtezana în varianta bucureşteană a secolului XX, disimulată stângaci în imaginea actriţei. Chiar frumuseţea fizică desăvârşită, într-un anumit sens, caligrafică, cu capul ei perfect, cu părul pieptănat lipit, „cu fruntea ca un fragment de sferă”, ascunde o lipsă de imaginaţie creatoare a firii. În contrast cu sufletul şi cu mediocritatea ei intelectuală, frumuseţea ei pare de-a dreptul o sfidare şi o jignire. Portretul realizat din perspectiva altor personaje opune judecăţile lui Ladima, pe de o parte, şi ale lui Fred sau Cibănoiu, pe de altă parte. Aceştia din urmă văd în ea doar „o femeie frumuşică”, „o blondă spălăcită şi vulgară” şi „o femeie lipsită de suflet”. Ca actriţă ar trebui să aibă vocaţia artei, a sensibilităţii, a neliniştii, dar ea rămâne mereu senină, mare şi, mai ales, goală. Goliciunea ei devine dintr-o dată simbolică: ipostaza constantă a personajului este ”goliciunea sufletească”.

Ladima apare în trei ipostaze. Întâi este un publicist remarcabil, care impune respect, chiar celor care nu-l iubesc, prin intransigenţa sa morală, neputând să scrie un rând care să nu fi izvorât din propria sa conştiinţă, incapabil de compromisuri morale, acceptând mai degrabă să-şi piardă slujba şi să-şi pericliteze în felul acesta existenţa, decât să abdice de la propria conştiinţă  Ulterior apare ca îndrăgostit de Emilia, care stârneşte ridicolul şi compasiunea, mai ales prin naivitatea, surprinzătoare la un om lucid, raţional, cu care o idealizează pe Emilia, atrăgând asupra lui dispreţul chiar al acestei fiinţe, demnă ea singură de dispreţ. În final apare ca poet cu sclipiri de genialitate, în care se stârneşte frica, spaima de vidul sufletesc şi de abisul nefiinţei. Personajul e privit prin prisma sinuciderii enigmatice şi este constituit de la suprafaţă spre adâncime, insistându-se pe misterul iubirii pentru Emilia, această carne vidă aleasă de poetul îndrăgostit drept substanţă ideală pentru umplerea propriului gol sufletesc, şi pe misterul morţii, sugerat de ancheta întreprinsă de Fred.

Fred Vasilescu are o condiţie dublă: de narator şi de personaj. Este o figură reprezentativă, pentru societatea timpului său. Fiul milionarului analfabet Tănase Vasilescu Lumânăraru, din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Fred este un model de gentelman, un sportman şi un desăvârşit om de lume, rafinat şi cultivat. Portretul fizic ilustrează un tip ideal, un blond cu obrazul limpede şi trăsături clasice, ca de statuie grecească, cu ochi verzi, adânci, cu fruntea înaltă şi boltită, semn al inteligenţei, un corp vânjos şi atletic, dar cu mişcări mlădioase de haiduc tânăr, pare un afemeiat şi un gânditor în acelaşi timp. Sub aparenţa tânărului superficial, boem snob şi prost, pe care „banda” îl consideră valoros, mai în glumă, mai în serios, pentru banii lui, pe care-i cheltuie cu generozitate, se ascunde însă un intelectual lucid, un introvertit inteligent. Fost diplomat şi pasionat aviator, sportiv talentat, cu succese faimoase la femei, Fred are o bogată experienţă de viaţă, el îşi ascunde adevărata natură, spirituală, care ar contrasta flagrant cu mediul înconjurător, cu lumea superficială al cărei stil de viaţă l-a adoptat totuşi, prefăcându-se că aparţine societăţii mondene, meschine şi măcinată de ambiţii deşarte şi de parvenitism. El are vocaţia faptei, a aventurii virile, ce depăşeşte mondenitatea condiţiei sale. Totuşi, în ciuda aparenţelor, se confesează greu, iar experienţa scrisului e de ordin existenţial, dar şi de cunoaştere. Singurul căruia i s-ar fi dezvăluit, cu certitudinea că ar fi fost înţeles, e Ladima, dar chiar şi în faţa lui Ladima confesiunea nu se cristalizează. Experienţa iubirii trăite îi oferă fascinaţia interiorităţii. Moartea lui Fred, indiferent de ipoteza acceptată, accident sau sinucidere, încheie traseul parcurs de acesta în dobândirea conştiinţei de sine şi, implicit, a unei noi înţelegeri a sensului propriei vieţi. Prin toate acestea se încadrează perfect în tipul personajului camilpetrescian, Fred Vasilescu fiind un intelectual lucid şi autoanalitic, la fel ca Ladima, pentru care îşi descoperise tardiv o caldă înţelegere şi simpatie.

Caracterizarea lui G. D. Ladima

Perspectiva narativă relativizată şi subiectivă face ca aceleaşi evenimente şi personaje să fie percepute în mod diferit, chiar antitetic, de către naratorii care relatează întâmplările.

Titlul romanului, Patul lui Procust, este metaforic, sugerând acţiunea deformatoare a conştiinţei în relaţiile dintre personajele romanului. În acelaşi timp, patul poate fi reprezentat şi de iubire (aici patul Emiliei), care întunecă raţiunea şi mutilează imaginea personajelor în conştiinţa celorlalte.

Personajele sunt caracterizate printr‑o modalitate inedită, ele fiind văzute din mai multe perspective, ca într‑un sistem de oglinzi. Deşi relativizate de jocul perspectivelor, personajele se constituie antitetic, împletindu‑şi destinele: doamna T. şi Emilia, Fred şi Ladima. Această tehnică narativă modifică parţial conceptul de personaj, care nu mai este un tip literar definit din exterior, ci unul care se autoconstituie prin mărturisire, sau care este reflectat în conştiinţa celorlalţi. Personajele sunt nişte singuratici, nişte izolaţi, nişte frustraţi. Fiinţe contemplative, ele se înfruntă cu propriile patimi şi idealuri.

Ladima este personajul absent din roman, portretul său fiind conturat prin confesiunile şi concepţiile proprii, relevate indirect, din faptele şi gesturile sale, din scrisorile adresate Emiliei, din articolele şi poeziile sale, dar şi direct, din opiniile celorlalte personaje.

Este un poet talentat şi un gazetar intransigent, un personaj care cumulează toate trăsăturile tipologice ale personajelor camilpetresciene: intelectual lucid, analitic, inadaptat social ‑ deci un învins –, hipersensibil, însetat de adevăr şi demnitate. Trăieşte în lumea ideilor pure, prins în „jocul ielelor”, cultivând iluzia unei iubiri ideale şi aspirând la demnitatea umană absolută ca ziarist, ca voce a unei conştiinţe suprapersonale.

Cu o astfel de identitate sufletească şi spirituală, Ladima are un portret fizic care sugerează „vechimea”, un arhetip răzbătând peste mode şi timp, dar şi contradicţii lăuntrice arzătoare, prin amestecul de profesii pe care le sugerează ţinuta sa. Fred Vasilescu îşi aduce aminte de el ca de un personaj cehovian de vreo patruzeci de ani, înalt, slab, cu ochii mari, calzi şi scrutători lucind în orbite adâncite, un tip de „lăutar” sau „doctor”, cu mustaţă de „sergent major” sau „plutonier”, deci un amestec paradoxal de sensibilitate arzătoare, luciditate glacială şi forţă. Ţinuta uşor desuetă, cu frizura, pieptănată cu cărare la mijloc, ca de frizer, cu haina neagră de stofă aspră şi cămaşa albă scrobită şi cu manşete mari ca nişte burlane, cu guler înalt, fac să pară rigid ca un profesor universitar, dar şi exagerat de afabil şi politicos ca un ambasador pensionar.

În ochii celorlalţi părea prea puţin prezentabil, demodat şi prăfuit ca o figură dintr‑un catalog de fotografii vechi.

Intelectual sensibil, Ladima este recunoscut de unii ca poet genial, ignorat sau negat vehement de alţii.

Ca gazetar este inflexibil şi cinstit, neputând fi manevrat de către patronii săi în a sluji intereselor lor meschine, devenind repede periculos chiar pentru aceştia. Numit director la „Veacul”, fără personal şi fără resurse suficiente, reuşeşte să facă din gazetă un organ temut prin campaniile nemiloase duse împotriva jafului şi corupţiei, constituindu‑se, de fapt, într‑un organ de apărare a statului. Ladima pune în articolele sale inteligenţă, pasiune şi convingere, cucerindu‑şi astfel cititorii. Când succesul ajunge prea departe, patronii, ameninţaţi în propriile afaceri şi relaţii, îi cer să facă măcar un pas înapoi, iar Ladima, care nu poate să scrie decât ce gândeşte (recunoaştem şi aici premisa sincerităţii, fundament al autenticităţii în concepţia estetică a autorului), îşi dă demisia.

La acest eşec (social, intelectual, moral) se adaugă eşecul în iubire. Hipersensibilul Ladima, însetat de trăirea în profunzime a iubirii se autoiluzionează şi în dragostea lui pentru Emilia, în jurul căreia construieşte imaginea femeii ideale, pură, candidă şi copilăroasă. Prostia şi superficialitatea Emiliei sunt transfigurate şi reconotate potrivit unui model absolut. Ladima este în stare să se îndrăgostească de aceste calităţi ale ei, pe care el i le‑a atribuit, făcând din vulgara Emilia, ca un Pigmalion prozaic, o altă Galatee. O Galatee care îşi dispreţuieşte creatorul, simţindu‑se mereu pornită, după propria mărturisire, să‑l dea afară, enervată de atâta naivitate, pe care o considera prostească, dar tolerându‑l din interese meschine, legate de propria „carieră” de actriţă. El o iubeşte nu pentru ceea ce este ea, ci pentru ceea ce a făcut el din ea, pentru calităţile iluzorii pe care el i le‑a împrumutat. Nu e de mirare că nu vrea să afle adevărul despre Emilia, deoarece pasiunea ideilor se împleteşte la el cu permanenta nevoie de autoiluzionare şi automistificare, fie şi numai pentru a‑şi construi propriul univers imaginar de afecţiune, calm şi curăţenie sufletească, fără de care nu poate trăi. În aceeaşi măsură, hiperluciditatea este dublată, ca lumina de întuneric, de hipersensibilitate. Lucidităţii dramatice îi contrapune, la fel de lucid, amăgirea, pentru a putea supravieţui.

Şubrezirea eşafodajului acesta de idei atrage după sine prăbuşirea individului care l‑a creat. Omul camilpetrescian, fiind rezultatul creaţiei sale, este înghiţit, anihilat de propria creaţie, sau de modelul care îl subjugă. În momentul când suferă primul eşec, ca gazetar, îşi măsoară cu luciditate şi drama sentimentală, noroiul în care era gata să se scufunde. Descoperindu‑se răstignit pe un pat al lui Procust, contemplându‑şi, pesemne, spaima şi vidul sufletesc, Ladima alege abisul nefiinţei.

Personajul e privit prin prisma sinuciderii enigmatice şi este constituit de la suprafaţă spre adâncime, insistându‑se pe misterul iubirii pentru Emilia. Chiar şi atunci când se sinucide, Ladima are oroarea de a lăsa să se înţeleagă că s‑ar fi sinucis din lipsa banilor, sau din dragoste pentru Emilia, lăsând în buzunar o sumă de bani şi un bilet către doamna T., femeie superioară, stimată şi iubită de toţi bărbaţii. Orgoliul personajului nu se curmă nici prin moarte. Personajele lui Camil Petrescu nu cunosc umilinţa, în sensul creştin, nici în cădere. Asta nu le ştirbeşte nicidecum nobleţea, ba dimpotrivă. Eroii aceştia, cu „suflete tari”, sunt personaje tragice în sensul cel mai autentic: moartea, prăbuşirea lor nu înseamnă dispariţia valorilor pe care le‑au întruchipat, ci confirmarea acestora.

                        Din vol. Octavian Paun, Literatutra romana pentru bacalaureat, Grafoart, 2008

---