Din vol. Octavian Păun, Literatura română pentru bacalaureat, Grafoart
– nuvelă realist‑psihologică
–
de
Ioan Slavici
Între cei
patru mari clasici ai literaturii române
de la sfârşitul veacului al XIX‑lea, Slavici este recunoscut ca fiind marele
nuvelist, deşi a scris şi un roman izbutit (publicat după primul război
mondial, însă). Novele din popor
(1881), inspirate din viaţa satului românesc din Transilvania, ilustrează
formula unui realism pitoresc, adică plin de culoarea unei umanităţi specifice.
Este o lume care se confruntă cu probleme morale şi sociale ce produc tensiuni
şi conflicte puternice, uneori violente. Violenţa, frecventă, trădează
caracterul pasional al personajelor sale, vitalitatea, energia, reacţia
impulsivă ca resort afectiv. Aceasta este lumea evocată şi în Moara cu noroc, publicată în volumul din
1881.
Naraţiunea
se apropie de dimensiunile unui roman, dar statutul de nuvelă este păstrat prin
faptul că numărul personajelor este redus, conflictul (subiectul) rămâne
liniar, desfăşurat pe un singur fir epic, iar evenimentele au loc într‑o
relativ scurtă perioadă de timp.
Un scurt
capitol dialogat constituie incipitul
cu care se deschide naraţiunea: într‑o primăvară, cizmarul Ghiţă, din târgul
Ineu, obţine aprobarea soacrei de a lua în arendă hanul‑cârciumă numit Moara cu
noroc. Motivul îl constituie gândul
de a scăpa de sărăcie.
Expoziţiunea cuprinde acest scurt episod în
care sunt prezentaţi protagoniştii, locul şi timpul (pe la sfârşitul secolului
al nouăsprezecelea), şi continuă cu o amplă descriere a drumului spre Moara cu
noroc, situată într‑o pustietate de o sălbatică şi aspră frumuseţe, între
dealuri şi imense păduri.
Intriga propriu‑zisă, ce include şi lăcomia lui Ghiţă,
cea care declanşează şi susţine până la capăt conflictul, o constituie apariţia
în viaţa cârciumarului a lui Lică Sămădăul.
Începutul acţiunii nu are aproape nimic nefiresc.
Afacerea la Moara cu noroc pare promiţătoare, hanul este plin de drumeţi de
marţi seara până sâmbătă. Ghiţă, împreună cu familia, numără la sfârşitul
fiecărei săptămâni banii adunaţi, dar începe să simtă povara singurătăţii şi
pustietăţii locurilor, cu presentimentul nenorocirii.
La început
cârciumarul Ghiţă intuieşte adevărul din comportamentul unor porcari care
mâncaseră şi băuseră fără să plătească, adevăr confirmat de apariţia lui Lică,
adevăratul stăpân al locurilor, al oamenilor, al turmelor şi chiar al hanului.
Acesta îl vizitează cu scopul de a vedea cu cine are de‑a face. Îi pune în
vedere să‑l informeze cine trece pe drum, despre turme şi oameni, dar, înţelegând că noul cârciumar nu poate fi omul lui,
revine mai târziu, cu gând de a‑l lichida. Prevăzător, Ghiţă îşi cumpără
pistoale şi doi câini, pe care încearcă să‑i dreseze, angajază chiar un argat,
Marţi. Dar, într‑o duminică seara, soseşte la han Lică, împreună cu nelipsiţii
lui locotenenţi, fără să fie lătrat de câini. La îndemnul Anei, Ghiţă trimite
sluga la preotul din satul apropiat, Fundureni, să‑i spună că Lică e la han.
Are loc o confruntare violentă între cei doi, Lică este gata să‑l suprime pe
Ghiţă, dar înţelege că s‑ar afla, că Ghiţă a fost abil, trimiţând de acasă
sluga, şi cade la înţelegere cu cârciumarul, jefuindu‑l însă de toţi banii, cu
promisiunea că‑i va înapoia dacă şi când va putea. Ghiţă primeşte nişte inele
cu semnele turmelor de porci, pentru a supraveghea mişcarea turmelor în folosul
lui Lică, primind în schimb grăsuni, pe care îi comercializează, deşi observase
că nici unul dintre ei nu avea vreun semn din cele de pe inele, ceea ce însemna
că erau furaţi, că devenea complicele unui hoţ. Acceptă situaţia cu speranţa că
îşi va recupera banii furaţi şi că lucrurile se vor opri aici, că nu va trebui
să dea seama nimănui.
Lucrurile se
complică, însă. Într‑o zi, Lică soseşte la han cu lăutari după el, dând de
înţeles că are chef să petreacă, o pofteşte la joc pe Ana, iar seara îi trimite
de la han pe cei trei însoţitori, el rămânând aici peste noapte, sub pretextul
că are bani la el „şi locurile sunt cam rele”. În aceeaşi noapte arendaşul din
Fundureni este legat fedeleş şi jefuit, iar Ghiţă, deşi înţelege că Lică îşi
crease numai un alibi cu rămânerea peste noapte la han, că de fapt de aici
plecase, jefuise şi se întorsese tot aici în ascuns, refuză să colaboreze cu
justiţia şi‑l acoperă pe hoţ. Aceasta îi atrage încrederea acestuia, care îi
încredinţează preschimbarea banilor şi vânzarea „odoarelor” furate, contra unui
comision. Lucrurile nu se opresc însă aici, şi Lică devine un criminal, ucigând
o femeie şi un copil în pădure.
De data
aceasta, când îşi dă seama că Lică este nu numai un hoţ, ci şi un ucigaş[1] şi
neputând să accepte bani mânjiţi de sânge, ceea ce îl făcea părtaş la crimă, se
decide să‑l dea pe Lică în mâna jandarmului Pintea. Invocă un pretext pentru a
merge la Ineu, lăsându‑l pe Lică acasă cu Ana, şi pleacă cu gândul să se
întoarcă spre seară şi să‑l surprindă pe Lică având asupra sa dovezile
crimelor.
Punctul culminant al conflictului exterior şi
interior (sufletesc) al lui Ghiţă, îl constituie eşecul prinderii lui Lică,
plecat de la han chiar înainte de sosirea celor doi, care aduce cu sine,
imediat deznodământul tragic: Ghiţă
se precipită acasă şi îşi înjunghie soţia, este surprins de Lică – întors după
chimirul, în care adusese aur şi argint, ceea ce nu putuse să ştie Ghiţă şi
Pintea când îl zăriseră plecând. La rândul lui este împuşcat în ceafă de către
Răuţ, banii sunt jefuiţi şi cei doi însoţitori primesc poruncă să dea foc
hanului când vor crede că a ajuns în Fundureni, ca să privească focul împreună
cu sătenii. În cele din urmă, într‑o urmărire spectaculoasă, plină de inedit
(Lică intră să se adăpostească de ploaie, cu cal cu tot, în biserică), îi moare
calul şi, ca să nu cadă prins de Pintea, se sinucide izbindu‑se cu capul de un
copac, fiind apoi împins de jandarm în râul umflat de apele ploii.
Finalul
este mai generos cu soacra şi cei doi copii: a doua zi, bătrâna şi nepoţii
privesc cu tristeţe spre pivniţa plină de cenuşa din care răsăreau oasele albe
ale Anei şi ale lui Ghiţă, femeia crezând că hanul a fost lovit şi aprins de
trăznet.
Personajele nu sunt numeroase. Alături de
cele principale, Ghiţă Ana şi Lică, apar câteva personaje secundare, precum
soacra lui Ghiţă, jandarmul Pintea, Răuţ, sau personaje episodice: argatul
Marţi, arendaşul, femeia ucisă în pădure, judecătorul.
Conflictul exterior este puternic, de western
românesc, dublat de un la fel de puternic conflict
interior, psihologic, naraţiunea desfăşurându‑se simultan în ambele
planuri, al acţiunii exterioare şi al dramei sufleteşti a protagonistului
principal, Ghiţă, ceea ce face din Moara
cu noroc o naraţiune realist‑psihologică.
Arta
portretului atinge un mare nivel de măiestrie. Portretul fizic este concis,
redus la esenţial, dar revelator pentru firea, pentru portretul moral.
Personajele au însuşiri numeroase, pozitive şi negative, calităţi şi defecte,
voinţă şi slăbiciune, atitudini ferme şi ezitări, îndrăzneli şi temeri; iubesc
sau urăsc, sunt pătimaşe sau rezonabile, au în general trăsături reale, ale
unor oameni vii.
Ghiţă, cizmarul modest devenit cârciumar din pornirea
omenească spre o viaţă mai îndestulată, un om cinstit, cu un sentiment înnăscut
al demnităţii umane, trăieşte drama înstrăinării de sine şi de ai lui. Deşi
pare un om puternic – are curajul de a‑l înfrunta pe Lică – se dovedeşte în
cele din urmă slab, incapabil să‑şi asume până la capăt modesta şi onesta lui
condiţie de cizmar, incapabil să renunţe, atunci când îşi dă seama de riscurile
pe care le reprezintă Sămădăul, sau să‑şi asume până la capăt statutul de
ticălos, pe care este gata să‑l accepte doar în speranţa meschină că, rezistând
măcar trei ani, ar putea să‑şi strângă o sumă suficientă pentru deschiderea în
târg a unui atelier, cu calfe, asigurându-şi astfel o viaţă îmbelşugată şi
liniştită.
Ghiţă
capătă patima banului, dar conştientizarea primejdiilor pe care trebuie să le
înfrunte pentru a‑i aduna rămânând la moară, îi întunecă sufletul şi firea. Din
omul vesel, deschis, comunicativ,
devine, contemplându‑şi cu o luciditate tragică drama, taciturn, incomunicabil, morocănos, întunecat, irascibil, mereu gata să
izbucnească într‑o criză de mânie. Nici faţă de Ana, cu care înainte era atent şi delicat, nu se mai poate
stăpâni. Din soţul tandru, devine rece şi
indiferent, frumuseţea şi gingăşia Anei nu mai ajungeau la sufletul lui.
Patima banului, decăderea morală şi minciuna, la care trebuie să recurgă mereu
în relaţiile cu soţia, îi întunecă iubirea. Crezând că nu trebuie să încarce
sufletul Anei cu atâtea negre griji, se închide în sine măcinându‑şi amarul,
într‑o lâncezeală a sufletului şi a conştiinţei, cu speranţa tulbure că s‑ar
mai putea întâmpla ceva care să‑l salveze de sub tirania lui Lică.
Satisfacţiile
pe care i le aduce banul îi pervertesc sufletul, ajungând să‑i spună Anei că‑i
stă în cale, ceea ce va să însemne că o simte ca pe o povară în calea deschisă
de afacerile cu Lică. Momentele de prăbuşire morală alternează cu momente de
luciditate, de renaştere a fondului său moral pozitiv, când se simte pierdut,
gata să fugă departe de Sămădău, pentru a salva liniştea şi onoarea lui şi a
familiei. Se imaginează în ştreang, dar se revoltă împotriva unui astfel de
sfârşit ipotetic, socotind că nu are cine să‑l judece, pentru că toţi cei ce
slujesc legea sunt ei înşişi corupţi şi ticăloşiţi şi nu au niciun drept moral
asupra lui. Atunci dă vina pe autorităţi că nu sunt în stare să stârpească
hoţii şi să stăvilească oameni de felul lui Lică, fără de care el ar fi rămas
un om cinstit. Conştient că se afundă tot mai mult în necinste, negăsind un
sprijin nici în Ana, de care se înstrăinează definitiv, până la a o împinge în
braţele lui Lică, nici în sine, Ghiţă sfârşeşte tragic chiar în momentul în
care fondul său sufletesc pozitiv se revoltă. Dar iarăşi greşeşte, acţionând
fără să‑i spună nimic Anei, care l‑ar fi putut ajuta să‑l demaşte pe Lică.
Moartea lui apare ca o ispăşire, ca o sancţiune morală, dar şi ca o izbăvire a
unei drame sufleteşti din care nu găseşte ieşirea, fiind prins ca într‑un
labirint. Ghiţă, în ciuda unor semne care îl arătau un om puternic, se
dovedeşte în cele din urmă un om slab – „femeie îmbrăcată în haine bărbăteşti”,
spune Ana către Lică, la un moment dat.
Ana, caracterizată de la început de către mama ei ca
„prea tânără, prea aşezată şi oarecum prea blândă la fire” este şi ea o fire
slabă. Devotată familiei şi căminului, nu se lasă uşor zdruncinată din
convingerile ei că Ghiţă este un om cinstit. Trăieşte cu disperare drama
schimbării lui Ghiţă, care îi ascunde îngrijorările şi afacerile, fără să
reuşească a‑i găsi adevărata explicaţie. La jignirea pe care i‑o aduce Ghiţă,
ea răspunde cu o nouă confirmare a dragostei ei, îşi reproşează că nu a făcut
destul pentru a afla ce se întâmplă cu soţul, pentru a‑l împiedica de la o prea
mare apropiere de Lică Sămădăul. Încet‑încet însă,
în sufletul ei dispreţul înlocuieşte iubirea. Trădarea nu este pentru ea un
gest necugetat, un capriciu, şi declaraţia pe care o face lui Lică dezvăluie la
această fiinţă fragilă trupeşte un caracter ferm şi o mare capacitate de concentrare
a sensibilităţii pentru luarea unei hotărâri dificile. Alegerea, deşi greşită,
este o opţiune pentru viaţă, aşa cum o arată şi strigătul ei disperat din
final: „Nu vreau să mor, Ghiţă!”. Ana apare ca victimă, a confruntării dintre
două voinţe aspre, bărbăteşti, care şi‑o dispută fără voia ei. Asupra ei se
exercită o dublă presiune: pe de o parte înstrăinarea lui Ghiţă, pe de altă
parte abila şi insistenţa acţiune de seducere, a
lui Lică.
Talentul de
mare portretist al lui Slavici se vădeşte în realizarea lui Lică Sămădăul, un adevărat erou de
western sălbatic. Deşi liniar ca viaţă sufletească, adică plat, fără
frământările şi zbuciumul care dau relief sufletesc lui Ghiţă, Lică se distinge
prin câteva trăsături de caracter bine conturate prin intermediul faptelor şi
al convingerilor sale.
În primul
rând, aşa cum îl caracterizează direct naratorul, Lică nu este un om (nici un
hoţ, un bandit) de rând. Sămădăul, adică om cu stare, poate plăti pagube din
turmele domnilor de la oraş, cu care întreţine relaţii apropiate şi de a căror
protecţie se bucură. El este „mai ales om aspru şi neîndurat”, care străbate
toate drumurile şi coclaurile mergând călare de la o turmă la alta, cunoaşte
toate fundăturile şi pe toţi oamenii, buni sau răi, mai ales pe cei răi, care
ar putea să‑i facă pagubă, de care însă tremură toţi, pentru că ştie să
găsească urechea purcelului şi în ulceaua cu varză. Este, cu alte cuvinte, un
adevărat stăpân al locurilor.
Dar nu unul
oarecare, ci unul „dintre cei ce poartă cămaşă subţire şi albă”, pieptar cu
bumbi de argint şi bici de „carmajin” cu codiriştea înflorită şi ghintuită cu
aur, semne nu numai ale bunăstării, ci şi, mai ales, ale puterii sale.
Ca bărbat,
este individualizat printr‑un portret fizic sugestiv, care trădează concentrare
şi energii aprige: „un om ca de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt
la faţă cu mustaţa lungă…” Aceste trăsături, mai ales ochii mici şi verzi sub
sprâncenele împreunate sugerează caracterul flegmatic, răutatea şi viclenia.
Portretul nu este lipsit de un farmec sălbatic şi viguros, ceea ce o determină
pe Ana să tresară la vederea lui, cu un amestec de spaimă şi atracţie. Intuind
caracterul acestuia mai ales după ochi, după rânjet, după căutătura (felul de a
privi) când îşi roade mustaţa, Ana îl caracterizează direct, de la început, ca
fiind „un om rău şi un om primejdios”. Tot ea este cea care îi spune în faţă,
atunci când cade în mrejele lui: „Tu nu eşti om Lică, ci deavol”. Astfel este
numit un aspect important al acestui personaj, caracterul lui romantic, demonic, luciferic, care nu contrazice cu
nimic realismul său. Inteligent, viclean,
cu o voinţă de fier, cinic care nu cunoaşte sentimentele, ci doar plăcerea.
Sadic incurabil care se bucură de
crimele şi sângele vărsat, care nu respectă nimic sfânt, Lică Sămădăul este un
personaj pitoresc, viu, memorabil, din aceeaşi pastă cu Alexandru Lăpuşneanul
lui Costache Negruzzi.
Realizare artistică. Naraţiunea este de tip
realist, prin tehnica reconstituirii în detaliu a mediului de viaţă a
personajelor, şi obiectivă, naratorul fiind exterior, neimplicat, detaşat de
evenimente. Slavici nu înfrumuseţează cu nimic viaţa personajelor sale.
Procentul de duritate şi afecţiune, de bunătate şi răutate, de hotărâre şi
slăbiciune al fiecăruia dintre ele fac din narator un model de observator
obiectiv, fără părtinire, de un realism desăvârşit. Totuşi, clasicul, adică
moralistul Slavici, nu rămâne total ascuns. Pentru a‑şi masca vocea
moralizatoare, recurge la vocea unui personaj, bătrâna soacră, care este de
părere că fericirea o poate da numai liniştea colibei tale. Finalul atât de
tragic şi crunt ilustrează iarăşi o morală a scriitorului: toţi cei vinovaţi
sfârşesc cumplit, ca o binemeritată pedeapsă, inclusiv Ana, vinovată de păcatul
adulterului. Numai bătrâna – care nu era la han în ziua tragică, este lăsată să
trăiască şi să creadă că s‑a întâmplat un accident natural, din voia lui
Dumnezeu, locul fiind atât de rău încât avea nevoie de purificarea prin foc.
Autorul o iartă pe bătrână de alte suferinţe morale tocmai pentru că este o
fiinţă morală, expresia înţelepciunii, şi pe cei doi copii, care nu au nicio
vină, ei reprezentând angelismul.
Caracterul
de nuvelă al acestei naraţiuni îl dă centrarea, punerea accentului nu pe
acţiune, ci pe personaj. Deşi plină de neprevăzut şi bogată în evenimente,
acţiunea devine ea însăşi un factor de caracterizare a personajelor şi atenţia
este atrasă, de la început, nu de ceea ce se întâmplă, ci de ceea ce se
întâmplă cu protagoniştii. Cu aceasta nuvela Moara cu noroc reprezintă o mare contribuţie la dezvoltarea prozei
noastre analitice.
[1] Ana recunoaşte
între banii pe care îi numărau sâmbătă seara, ca întotdeauna, o bancnotă cu
colţul rupt, pe care o refuzase femeii în seara în care fusese ucisă, bancnotă
pe care Ghiţă o primise între cele oferite de către Lică pentru al schimba la
Ineu.